Tarasios — Semnificație, origine și popularitate

Tarasios este numele grecesc Ταράσιος (Tarasios), posibil derivat de la Taras, fiul mitologic al lui Poseidon, după care a fost numit orașul antic italian Taras (modernul Taranto).

Purtători Notabili

Cel mai proeminent purtător a fost Sfântul Tarasios al Constantinopolului (c. 730 – 25 februarie 806), care a slujit ca patriarh ecumenic din 25 decembrie 784 până la moartea sa. Conform relatărilor istorice, Tarasios s-a născut și a crescut la Constantinopol, fiind fiul unui judecător de rang înalt și înrudit cu familii importante, inclusiv cea a viitorului patriarh Fotie I. Și-a început cariera în administrația laică, devenind senator și secretar imperial (asekretis) al împăratului Constantin al VI-lea și al mamei sale, împărăteasa Irina a Atenei. După ce patriarhul Pavel al IV-lea s-a retras la o mănăstire, l-a recomandat ca succesor pe administratorul laic Tarasios. Tarasios a prezidat în mod notabil Sinodul al II-lea de la Niceea în 787, care a restaurat cinstirea icoanelor și a încheiat prima perioadă iconoclastă. Este venerat ca sfânt în Bisericile Ortodoxă Răsăriteană și Catolică, având ziua de sărbătoare pe 25 februarie (occidentală) sau 10 martie (ortodoxă).

Semnificație Culturală

Deși este predominant un nume în tradiția greacă ortodoxă, Tarasios apare slab și în alte culturi prin forma ucraineană Taras (faimos datorită poetului Taras Șevcenko), după cum se menționează în articolul pentru numele înrudit. Numele este considerat în general rar în afara cercurilor religioase, cu excepția regiunilor unde sfântul sau figura mitologică antică sunt cunoscute.

Semnificație: Forma greacă a lui Taras (fiul mitologic al lui Poseidon), posibil însemnând „din Taras” (posibil Creta).
Origine: Greacă.
Tip: Nume formal de botez, legat de o biserică mare datorită Sfântului Tarasios, care a fost episcop sau iconograf în funcții ce poartă nume din sfârșitul săptămânii de după judecata finală, dar legăturile biblice sunt explicite: ambele evenimente centrale dacă citim în moștenirile sale, deși identificarea personală urmează în continuare căi clasice, în afară de o referință primară lipsă printre lingviști.