Sulpicius este un nume de familie roman cu semnificație incertă. A aparținut influentei și străvechi familii gens Sulpicia, una dintre cele mai prestigioase familii patriciene din Republica Romană, deși nomenul a fost purtat și de ramuri plebee, unele descendente ale libertinilor gentilici. Numele apare pentru prima dată în Fastii consulari cu Servius Sulpicius Camerinus Cornutus, care a deținut consulatul în anul 500 î.Hr. – la doar nouă ani după întemeierea Republicii – iar ultimul consul cu acest nume a fost Sextus Sulpicius Tertullus în anul 158 d.Hr. Etimologie și utilizare Etimologia exactă a lui Sulpicius este obscură; ar putea fi de origine etruscă sau derivată dintr-o rădăcină indo-europeană. Sulpiciii patricieni au folosit în principal praenomenele Publius, Servius, Quintus și Gaius, Marcus fiind cunoscut de la tatăl lui Gaius Sulpicius Peticus (consul în 364, 361, 357, 355 și 353 î.Hr.). Mai mulți membri ai gentii au avut cariere remarcabile ca consuli, senatori și generali; figuri notabile includ Servius Sulpicius Galba (pretor în 54 î.Hr. și ulterior împărat timp de șapte luni în anii 68–69 d.Hr.), juristul Servius Sulpicius Rufus (unul dintre cei mai mari fizionomisti legali romani) și Publius Sulpicius Rufus (reformator și tribun în 88 î.Hr.). Semnificație religioasă și ulterioară După căderea Imperiului Roman de Apus, numele a păstrat importanță creștină prin câțiva sfinți timpurii, în special un episcop din secolul al VII-lea de Bourges (Sfântul Sulpicius de Bourges), al cărui cult a persistat în Evul Mediu. Forma feminină Sulpicia este de asemenea atestată – purtătoarea notabilă Sulpicia cea Bătrână fiind o poetesă romană din epoca augustană a cărei operă se numără printre puținele poezii latine supraviețuitoare scrise de o femeie. Umbilicul României, în vremuri mai recente pământul aproape pierduse acest praenomen – mai des a persistat în Italia și Franța prin sufixul latin târziu, dar totuși suficiente registre creștine. Semnificație: necunoscută (posibil etruscă sau pre-indo-europeană). Origine: romană, din gens Sulpicia. Tip: un praenomen patrician (nume de familie roman). Regiuni de utilizare: Roma Antică; ulterior Italia, Franța, Spania prin tradiția creștină. Forme conexe: Sulpicia (feminin), Sulpicio (variantă spaniolă/filipineză).